duminică, 30 noiembrie 2014

Sarbatoarea Nationala. Sa-i urmam exemplu azi in orasele noastre daca n-am ajuns la Alba Iulia

 A luptat pentru Alba Iulia. Bătrânul din Iaşi merge an de an acolo pe 1 decembrie

01.12.2014. 03:00
article image
An de an, un locuitor din municipiul Iaşi participă de 1 Decembrie la manifestările festive organizate în cinstea Marii Uniri de la Alba Iulia. La cei 86 de ani ai săi, Constantin Toma nu poate uita că în urmă cu şaptezeci de ani, în perioada când luptele din cel de-al Doilea Război Mondial mai făceau ravagii în ţară, a luptat cu arma în mână pentru eliberarea oraşului Alba Iulia şi a Ardealului.
„Vremea era cam cum e acum“, spune Toma. Pe atunci, el era doar un adolescent, în vârstă de 16 ani, refugiat cu tatăl său din calea Armatei Roşii care invadase Moldova. Pe soldaţii sovietici îi va aplauda însă la intrarea în Bucureşti, în august 1944, în calitatea lor de „eliberatori“, aşa cum li se cerea tutoror. S-a înrolat în „Gărzile Maniu“ şi a luptat în cadrul Armatei Române. Ulterior, tot batalionul de voluntari din care făcea parte a fost trimis în Siberia. La aproape 70 de ani distanţă de la acel moment fatal a aflat şi de ce. Atunci, a scăpat miraculos cu viaţă pentru că era minor şi unui general i s-a făcut milă de el. Constantin Toma a trecut prin foamete, tranşee, gloanţele inamice, dar a fost hăituit până în 1989 din cauza umbrelor din trecutul său. 75 de locuri de muncă a schimbat de-a lungul vieţii pentru adeziunea sa la structura de şoc a PNŢ.
La cei 86 de ani ai săi, Constantin Toma, pare un bătrân ca toţi alţii. Adus puţin de spate, Toma se deplasează şi aude greu. Totuşi, în cele trei vizite pe care le-a făcut jurnaliştilor de la „Ziarul de Iaşi“, de fiecare dată a venit într-o ţinută vestimentară ireproşabilă şi cu o voinţă de fier, ignorând vremea potrivnică de afară. Stă de ani buni în Iaşi, dar de loc este din Piatra Neamţ, acolo unde a văzut lumina zilei pe 28 august 1928. Tatăl său a lucrat toată viaţa la Atelierele CFR din localitate. La 12 ani, viaţa lui Constantin Toma şi a mi­lioanelor de români avea să se schimbe ireversibil preţ de mai bine de jumătate de secol. Pe 22 iunie 1941, mareşalul Ion An­tonescu, devenit şef al statului român, dădea celebrul ordin de zi prin care Ro­mânia intra, alături de Germania nazistă, în războiul contra Uniunii Sovietice pentru recuperarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, teritorii răpite de Stalin în iunie 1940. Îşi aduce aminte cu durere de acele vremuri tulburi şi de starea de spirit de atunci. „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!“ a făcut înconjurul ţării, spune acesta. I s-a întipărit perfect în minte îndemnul adresat de Antonescu soldaţilor, deşi era atunci doar un copil, elev la Şcoala de arte şi meserii din Iaşi, situată pe Sărărie.
„Ruşii au bătut cu tunurile spre trenurile în care fugea populaţia“
După înaintarea armatelor pe frontul de Est, operaţiunea „Barbarossa“ s-a împotmolit şi totul s-a ruinat la Stalingrad, la începutul anului 1943. La 20 august 1944, ofensiva sovietică rupe frontul pe linia Iaşi-Chişinău şi Moldova este invadată de Armata Roşie. De la centru se dau ordine de evacuare spre sud. Imediat încep să se refugieze funcţionari publici, instituţiile statului dar şi oameni de rând. Constantin Toma ia şi el, împreună cu talăl său, calea pribegiei, spre Capitală. „Am ajuns în Bucureşti ca refugiat în august 1944. Când ruşii au pătruns în ţară, tata era CFR-ist la Piatra Neamţ şi ne-am refugiat. Ne-am urcat în vagoane de marfă cu destinaţia Bucureşti. În zona Adjud ne-au ajuns însă ruşii. Au bătut cu tunurile de pe tancuri spre trenurile cu care fugea populaţia spre Capitală. Au tras câteva ghiulele să ne sperie. De acolo până la Bucureşti a trebuit să mergem pe jos... zi şi noapte. Dar să nu mă întrebe nimeni ce mâncam şi unde dormeam! Să nu mă întrebe nimeni! Am sărit din tren şi cu cei de vârsta mea am făcut o echipă de zece şi dă-i drumul spre Bucureşti pe calea ferată. Trăiam ca oile pe câmp. Mâncam crudităţi, ceream de pe la oameni când tre­ceam prin sate“, povesteşte Toma. Ajunşi în Capitală, refugiaţii moldoveni dormeau mai toţi în Gara de Nord, iar ziua umblau prin oraş după mâncare, îşi aduce aminte cu durere Toma.
În timp ce colinda Bucureştiul în lung şi în lat în căutarea hranei zilnice, acesta a dat nas în nas cu formaţiunile de tineret ale Partidului Na­ţional-Ţărănesc, condus de Iuliu Maniu. Acestea căutau voluntari care să lupte cu arma în mână pentru eliberarea Nord-Vestului Transilvaniei de sub control maghiar. „În timpul ăsta circulau prin Bucureşti grupuri de tineri Iuliu Maniu. M-am înscris şi eu. M-a bucurat extraordinar că ne-au dat de mâncare. Ne-am dus pe Calea Victoriei, la sediul Partidului Naţional-Ţărănesc. Acolo erau toţi mai marii din Partid: Maniu, Mihalache, Co­posu. Am fost organizaţi, ne-au trecut în tabele şi după, cu maşinile, am fost transportaţi la Regimentul 92 Infanterie, unde am făcut instrucţie. Aşa am devenit voluntar în Brigăzile Iuliu Maniu, care au luptat sub conducerea Armatei Române pentru eliberarea Ardealului“, spune Toma. Datele din arhive certifică faptul că Toma Constantin a fost voluntar (contingent 1949) în cadrul Batalionului Fix Regional Arieş, operativ în perioada 23 august-15 octombrie 1944. În acea perioadă, şi Armata Roşie a ajuns în Capitală, mai adaugă acesta. „A trebuit să aplaudăm Armata Rusă care ne dezrobise de nemţi. Ana Pauker era călare pe tancurile sovie­tice“.
Batalionul a fost trimis în Siberia
Împreună cu alţi tineri, a primit armament şi a participat la trageri intensive cu muniţie de război, iar după două săptămâni şi jumătate era în şanţuri, ocupându-şi poziţia de luptă pe dealul Feleacului, la ieşirea din Cluj-Napoca. Pe urmă a ajuns la Câmpia Turzii, unde spune că nemţii au încercat un „contraatac groaznic“. „Dar nu au putut să facă nimic. Ruşii erau extraordinar de mulţi. Nu aveam loc pe unde să calc de atâţia morţi. Cei din batalionul meu de infanterie, erau supranumiţi «ie­puri de câmp». Am avut misiunea de a «cu­răţa» zona cetăţii din Alba Iulia de inamici. De asta, acum pe 1 decembrie trebuie să mă duc acolo“, zice acesta cu emoţie în glas. După eliberarea oraşului Alba Iulia, Toma şi brigada sa de voluntari „Iuliu Maniu“ a fost dusă la Abrud, la specializare, unde s-a făcut instrucţie timp de 12 zile la Batalionul 5 Moţi Vânători de Munte. Ulteror, după 69 de ani, avea să afle, din documentele de la Arhivele Mi­litare din Piteşti, că unitatea unde a făcuse instrucţie fusese condusă anterior şi de ofiţeri SS din cadrul armatei germane. Din această cauză, tot batalionul său a fost tri­mis la moarte de sovietici în Siberia, Toma fiind singurul supravieţuitor al brigăzii de voluntari „Iuliu Maniu“. „Tot batalionul meu l-a dus la moarte, în coloană de prizonieri, în Siberia, iar eu am scăpat de la moarte fiindcă aveam 16 ani. Am fost consideraţi duşmani ai poporului. Un general din Zalău m-a salvat, dar pe ascuns. Colegii mei din batalion au păţit exact ace­laşi lucru ca cei 20.000 de ofiţeri polonezi ucişi la Katyn“, susţine Toma. Din Zalău, cu greu a ajuns acasă în Piatra Neamţ.
După finalul războiului a pătimit în continuare datorită adeziunii sale la aceste grupuri de voluntari, organizate de PNŢ. După aproape opt ani de la acest moment, Toma absolvea cursurile Şcolii medii tehnice din Iaşi şi intra, în urma susţinerii unui examen, la Academia Militară. Era în anul I în 1951, când a fost abordat de doi securişti care îi aflaseră secretul de la nişte vecini din oraşul natal. „Au venit la mine doi politruci: un român şi un rus. Tot ce vorbesc se poate verifica“, precizează bătrânul. În loc să studieze, a fost condamnat la muncă silnică mai întâi la o unitate militară din Giurgiu şi pe urmă la Casa Scânteii. În 1954 a scăpat de condamnare şi a fost repartizat de la şcoală la Atelierele CFR Griviţa Roşie Bucureşti, unde a stat doar o săptămână. Ieşeau iarăşi la suprafaţă detalii din trecutul său şi a fost imediat mutat disciplinar la CFR Simeria. Abia în 1961, după ce s-au mai liniştit apele pe plan intern, Toma a intrat student la Politehnica din Iaşi, la Facultatea de Mecanică. A absolvit în 1965 şi tot nu a avut pace. În carnetul său de muncă figurează 75 de poziţii, fiind tot timpul hăitut din cauza episodului din 1944. „Aştia fuseseră conduşi de SS. Asta am aflat-o după 69 de ani când Băsescu a venit la Iaşi şi pe urmă am primit de la Arhivele Militare acest lucru. A fost foarte omenos cu mine şi el m-a ajutat ca să mi se elibereze actele ca să devin veteran de război“. Astăzi, 1 De­cembrie 2014, la 70 de ani distanţă de la momentul când cu arma în mână se lupta pentru Ardeal, Constantin Toma urmăreşte iarăşi festivităţile Unirii direct din locurile care i-au marcat adolescenţa. Ieri, la ora 19:00, bătrânul de 86 de ani s-a îmbarcat în trenul Iaşi-Timişoara, aşa cum o face an de an, pentru a aduce un nou omagiu ţării sale.
Brigăzile Iuliu Maniu
După ‘90, scrieri profesioniste despre aceste trupe „paramilitare“ ale PNŢ aproape că lipsesc. Potrivit unor documente din fondul PCR - Cancelarie, aflate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, în zonele eliberate de sub administraţia horthy-istă, până şi Iuliu Maniu ar fi susţinut necesitatea înfiinţării unor trupe de partizani pentru „pacificarea“ regiunii, iniţiativă lansată de conducătorul PNŢ în contexul dezbaterilor privind desfiinţarea formaţiunilor de luptă patriotice şi a opiniei larg răspândită privind o iminentă ripostă a românilor ardeleni împotriva saşilor şi şvabilor. După 1944, „Crucile cu săgeţi“, structură naţionalistă a maghiarilor similară legionarismului românesc, se redefinea ideologic şi acţiona în sprijinul comuniştilor, fiind vinovată de atrocităţile săvârşite împotriva populaţiei româneşti din comunele Ip şi Treznea.

Potrivit datelor consemnate de delegatul PCR în şedinţele Consiliului de Miniştri din 1944, Maniu ar fi comandat o politică de represalii faţă de minoritatea maghiară, vinovată de „ororile săvârşite asupra populaţiei româneşti din Ardealul ocupat“. „Detaşamentul Maniu“, care comitea acte criminale în anumite zone ale Transilvaniei, era renegat de preşedintele naţional-ţărăniştilor, Petru Groza recunoscând că înşuşi Maniu îi declarase că nu îşi dăduse acordul pentru constituirea unui grup înarmat care să îi poarte numele. Cu toate acestea, istoricul Alfred J. Rieber notează într-un studiu că „Gărzile Maniu“, ce grupau aproximativ zece mii de voluntari înarmaţi de Marele Stat Major, au avut un rol însemnat în represiunea îndreptată împotriva etnicilor maghiari ce participaseră activ la represiunile de după cedarea Ardealului. Constantin Toma susţine însă că voluntarii din care făcea parte nu au participat niciodată la astfel de acte de răzbunare contra maghiarilor. „Nu mergeam singuri. Eram încolonaţi, încadraţi, nu mergeam aiurea pe front. La Târgu Mureş, când am trecut prin oraş în poziţie de tragere, mergeam spre front. Ungurii nu erau aşa răi ca acuma. Era multă lume adunată în zona în centrul oraşului. Nu erau răi ca acuma. Nu am avut probleme cu ei. Am ocupat oraşul fără război“, precizează Toma.
Trimiteți un comentariu