luni, 15 mai 2017

Turcitu în acțiune


Platformamilitarilor.blogspot.ro transmite pe Internet






COLONELUL ACOPERIT





Un zâmbet la sfârşit de săptămână:

O noapte tropicală n-ar trebui să depăşească paralela 23 de grade, 26 de minute şi 22 de secunde dar ea a fost inclusă în locuinţa lui Robin Turcitu. O anunţase el însuşi ca realizator al emisiunii de televiziune Vremea şi vremurile fiindcă meteorologii, zgârciţi, n-au mai adus în România Tropicul racului din 1961. De aceea s-a considerat îndreptăţit să profite din plin de căldura sufocantă, deschizând larg geamurile dormitorului său situat exact pe paralela 45. Neîndoielnic, intersecţia celor două paralele i-a creat insomnii ceea ce l-a obligat să se trezească înainte de a-i suna ceasul. S-a spălat, s-a pieptănat, şi ca orice redactor şef dintr-o televiziune care serveşte pe cineva, i-a pregătit soţiei micul dejun, apoi s-a îndreptat în vârful picioarelor spre ieşire. Tocmai atunci se trezi şi consoarta care nu-şi putu reţine un strigăt de admiraţie:
- Vai, iubitule, ce bine îţi stă în uniforma de colonel!
Turcitu îşi privi involuntar cămaşa cu dungi pe care o îmbrăcase şi, spunându-şi că soţia lui nu şi-a revenit încă din vreun vis erotic cu cine ştie ce colonel, o sărută înţelegător şi ieşi din casă. În autobuz i se păru, totuşi, că oamenii, mulţi cunoscuţi, îl priveau altfel, cu un soi de respect amestecat cu teamă şi admiraţie, însă nu dădu importanţă impresiei care putea fi consecinţa caniculei. Doar că, intrând în redacţie, avu surpriza să-şi vadă colegii ridicându-se timoraţi:
- Să trăiţi, domnule colonel! 
Râse ca de o glumă bună şi se îndreptă spre biroul său. Trebuia să primească în minutele următoare un telespectator care voia să-i aducă o serie de documente compromiţătoare despre un politician de stânga. Cetăţeanul aştepta deja la uşă şi Turcitu îl invită în birou.
- Am onoarea să vă salut, domnule colonel! 
Omul de televiziune, zâmbi, convins că individul fusese făcut părtaş la farsa subalternilor săi.
- Şi eu am onoarea să vă salut, domnule, dar de ce îmi spuneţi colonel? 
- Păi, cum de ce? Cine a făcut armata, şi vă asigur că eu am făcut-o, recunoaşte uşor tresele de colonel pe care le purtaţi! 
- Ce trese, dom`le, nu vedeţi că sunt civil? În plus, n-am nicio zi de armată, cum dracu` să fiu colonel? 
- Mă iertaţi, zise omul, nu ştiu cum aţi ajuns colonel dar eu vă văd tresele şi nu mă pot înşela! 
Turcitu, mulţumindu-i pentru documentele aduse, consideră că gluma depăşise buna cuviinţă pentru un musafir şi îl invită respectuos să descopere ieşirea din birou, asigurându-l că-i va fi recunoscător pentru strădanie. Acesta însă se simţi dator să-i atragă atenţia că ar pleca bucuros dacă şi gazda s-ar dovedi la fel de politicoasă şi educată ca ofiţerii adevăraţi. Repetându-i că n-are nicio obligaţie în acest sens, el nefiind ofiţer, realizatorul emisiunii Vremea şi vremurile strigă la un redactor să-l conducă pe musafir spre ieşire.
- Am înţeles, domnule colonel! 
Turcitu nu mai vru să guste gluma şi, după ce scăpă de musafir, îl apostrofă pe subaltern că totul are o limită şi chiar dacă i-ar fi plăcut să fie colonel, nu putea fi, pentru că el e un civil.
- Ei, lăsaţi, lăsaţi domnule colonel, chiar dacă nu ne-aţi spus până acum, noi bănuiam ceva şi suntem mândri că avem un şef în uniformă militară. Sigur, am aflat din ziarele pe care le aveţi pe birou, însă trebuia să ne avertizaţi dumneavoastră, nu să ne şocaţi azi, venind brusc în uniformă de colonel!
Turcitu se uită încă odată la cămaşa în dungi pe care o purta şi, aruncându-şi ochii pe ziarele de pe birou, descoperi uluit un titlu care anunţa că şi el a fost înaintat la gradul de colonel împreună cu alţi oameni politici, magistraţi şi jurnalişti. 
Subordonatul se retrase discret, neânţelegând de ce şeful său nu-i mai dă atenţie. Acesta, tulburat de vestea din ziare, se îndreptă spre toaletă unde îşi stropi faţa cu apă rece de la robinet. În plus îşi trase şi două palme pentru a fi convins că nu visează, apoi se privi în oglindă. Un amănunt îl făcu să îngheţe: purta uniformă militară cu gradul de colonel. Îşi privi din nou îmbrăcămintea: avea pe el cămaşa în dungi cu care plecase de acasă. 
Şi din nou se admiră în oglindă: era colonel. Îşi trase încă o palmă de civil dar oglinda se încăpăţâna să-l reflecte cu gradele anunţate în presa scrisă. Reveni în birou năucit, luă loc pe scaunul de șef și își puse capul pe masă. 
După un timp, ridică receptorul telefonului și sună la ministerul de profil. Îi răspunse amabil purtătorul de cuvânt care îi confirmă că domnul Robin Turcitu este colonel de anul trecut, prin ordin de zi al ministrului. Turcitu protestă vehement, spunând că el nu vrea să fie colonel. I se spuse că dacă e nemulţumit, doar preşedintele republicii îi poate acorda gradul de general. 
- Dar eu n-am făcut armata, domnule, cum să fiu colonel? 
- Stimate domnule colonel, ne plac şi nouă glumele bune, dar cum ştiţi şi dumneavoastră, armata are reguli stricte şi evidenţe ireproşabile. 
- Vreau să vorbesc cu ministrul! 
- Care dintre ei, că cel vechi a căzut ieri odată cu guvernul iar cel nou încă n-a luat în primire postul? 
Turcitu trânti telefonul în timp ce faxul îi atrase atenţia. O adresă de la centrul militar îl invita să-şi ridice chiar azi livretul şi uniforma. 
Hotărât să clarifice situaţia până nu ajunge la balamuc, smulse hârtia din fax şi ieşi val-vârtej pe uşă, fără a-i mai lua în seamă pe subalternii care luaseră poziţia de drepţi.
Când intră pe uşa centrului militar, constată că subofiţerul de serviciu nu se ridică de pe scaun să-i dea onorul şi-l întrebă dacă el cunoaşte gradele militare. Primi asigurările de rigoare, însă Turcitu insistă calm: 
- Şi nu vezi ce grad am eu?
Celălalt îşi recunoscu incapacitatea de a vedea vreun grad pe umerii unui civil în cămaşă cu dungi, ceea ce îi dădu speranţe ziaristului că farsa se sfârşise. Trebuia doar să verifice şi ultima sursă a confuziei.
- Domnule plutonier, dumneata ştii cine sunt eu?
Îngrijorat că musafirul şi-a pierdut memoria, subofiţerul se oferi să-l ajute, solicitându-i actul de identitate unde, în mod logic, ar trebui să-i fie precizat numele, fiind şi el interesat să-l înscrie în registrul de evidenţă a persoanelor care trec pragul instituţiei. Turcitu îi înmână buletinul dar şi adresa primită pe fax. Subofiţerul se uită la amândouă şi sări ca ars:
- Am onoarea să vă salut, domnule colonel, bine c-aţi venit. De când vă căutăm! Îmi cer scuze, nu v-am recunoscut fiindcă nu mă uit la televizor, deoarece cu televizorul aţi minţit poporul, însă v-a văzut un coleg şi aşa am ştiut unde să vă trimitem invitaţia... 
Turcitu îl întrerupse, spunându-i că trebuie să fie o confuzie, că el n-a făcut armata şi nu înţelege cum de a ajuns colonel. Subofiţerul îl asigură că treaba lui e să ţină evidenţa cadrelor militare, indiferent din ce structuri provin, fie ele secrete sau nesecrete. 
- Vreau să vorbesc cu comandantul centrului!
- Comandantul nostru nu este prezent, însă am primit toate ordinele în ce vă priveşte. Intraţi, vă rog, în camera de alături să îmbrăcaţi uniforma...
Năucit de întorsătura situaţiei, Turcitu execută mecanic ceea ce-l rugase subofiţerul. Când îl văzu în ţinuta de ofițer superior, plutonierul nu-şi putu reprima un strigăt admirativ. Îl mai salută o dată regulamentar şi-l rugă respectuos ca pe viitor să anunţe când îşi schimbă domiciliul. 
Jurnalistul plecă mai confuz decât venise.
Se întoarse la postul de televiziune îmbrăcat în uniformă dar, spre surprinderea lui, niciun subaltern nu mai luă poziţia de drepţi. 
Nedumerit, îşi privi îmbrăcămintea şi se asigură că pe umeri poartă tresele de colonel. Îl cuprinse însă o bănuială şi, fără să scoată un cuvânt, luă direcţia toaletei. Voia să afle răspunsul. Da, în oglindă era el, însă nu în uniforma militară ci cu cămaşa vărgată. Se privi pe sine. Avea costum de colonel. Şi din nou îşi aruncă ochii spre cel din oglindă. De acolo îl fixa un individ în cămaşă cu dungi. Îşi trase două palme de colonel ca să fie convins că nu visează, ceea ce făcu şi civilul din oglindă. 
Turcitu crezu că înebuneşte. Se întoarse în birou, se așeză pe scaunul de șef și își puse capul pe masă... 
Îl trezi secretarul de redacție care-l invita la o bere după terminarea programului. Așadar visase? Mai mult ca sigur, din moment ce, la plecare, subalternii nu mai luară poziția de drepți. Când puse însă piciorul pe trotuarul din fața instituției, mulțumit că toată lumea îl recunoaște de civil, răsări în fața lui o țigancă bătrână:
-Hai să-ți dau cu ghiocul, colonele, să-ți ghicească baba viitorul de mareșal, mânca-ţi-aş! 

Autor Lică Pavel 
(Din volumul, în pregătire, FĂCĂTORII DE MINUNI)


Trimiteți un comentariu