marți, 13 iunie 2017

Sa trăiți bine!


Cât de mult se bea în trecut în Modova şi în Ţara Românescă









În documentarea sa, Olivia Senciuc a cercetat pravilele bisericeşti şi domneşti, predicile, scrierile cu caracter parenetic, listele de cheltuieli pentru masa zilnică sau pentru organizarea praznicelor, merticele, scrisorile particulare, foile de zestre sau diatele, mărturiile lăsate de cronicari şi călătorii străini, hotărârile de judecată emise de Mitropolie ori alte acte conţinând măsuri luate de domn, însemnările rămase pe cărţile vechi.

„Din paginile cronicilor reiese că nici domnii nu s-au ţinut departe de băutură. Radu Şerban ar fi unul dintre cei care căuta des plăcerea dată de licorile ameţitoare, în timp ce lui Ştefan Tomşa al II-lea i s-ar fi dus vestea până la Poartă pentru o pornire asemănătoare. Constantin Cantemir „mânca bine şi bea bine", Grigore al II-lea Ghica nu se despărţea de „căruţa cea de cupărie", iar lui Constantin Racoviţă, care „preste toată dzioa să afla tot vesel", băutul pelinului cu ulciorul şi al nenumăratelor păhăruţe cu „spirt de melisă" chiar i-ar fi pricinuit moartea. Nu la fel au fost zugrăviţi, însă, Bogdan cel Orb, Petru Şchiopul ori Alexandru Nicolae Mavrocordat, domni preţuiţi tocmai pentru că ar fi dovedit cumpătare“, arată istoricul Olivia Senciuc.

 

 

Unele femei beau cot la cot cu bărbaţii. „Cinstitul pocalelor cu multă sârguinţă ar putea părea, mai curând, o activitate tipic masculină, dacă sursele istorice nu ar dezvălui că printre făptaşi s-au amestecat şi femei. Dimitrie Cantemir susţinea că de plăcerea de a bea nu erau stăpâniţi numai bărbaţii, deşi, spre deosebire de aceştia, femeile – mai ales „unele" dintre cele din popor ar fi avut năravul – ar fi păstrat taina între pereţii propriilor

case, ferindu-se să se arate bete în văzul întregii lumi. Dacă învinuitele au fost, cu adevărat, atât de prudente, mă întreb cum va fi reuşit, totuşi, eruditul domn să le vadă – pe multe şi în suficiente rânduri – cât să fie îndreptăţit să declare, apoi, cu atâta convingere că acesta era un obicei răspândit printre femeile simple. Dimpotrivă, e limpede că împricinatele – pe care hotărârile de judecată ni le fac cunoscute – nu avuseseră, nici pe departe, o aşa grijă şi că umblatul din cârciumă în cârciumă le era obişnuinţă“, arată Olivia Senciuc.

 

Călătorii străini au arătat că locuitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti trăgeau câte o beţie la o sărbătoare religioasă, iar motivele erau plata dărilor, varieatea băuturilor şi faptul că erau ieftine, monotonia şi frigul lungilor zile de iarnă.

 

 

Călătorul francez Pierre Lescalopier considera că erau găsite tot felul de justificări pentru a se consuma alcool: „Ridicându-se pocalul pentru Dumnezeu, în sănătatea sultanului ori a diferiţilor principi creştini, depinde ai cui trimişi erau cei prezenţi la masă, în sănătatea cărora de asemenea se toasta – a catalogat gestul gazdelor sale muntene drept o simplă justificare pentru plăcerea lor de a bea. Paul de Alep recunoaşte şi el că a făcut faţă cu greu celor «70 până la 80 de cupe de vin» pe care a fost nevoit să le bea, poftit fiind la masă de boierul Preda Brâncoveanu, fără să omită, însă, să precizeze că a procedat aşa tocmai din dorinţa de a nu-i aduce supărare gazdei. El pare a fi singurul care a sesizat că felul în care percepeau localnicii ospitalitatea, că închinatul era semn de mare respect şi prietenie din partea lor şi că oaspeţii, refuzând să răspundă dovezilor de bunăvoinţă ale gazdei, nu ar fi făcut decât să o insulte în văzul tuturor“, mai precizează istoricul.

 

 

 

Olivia Senciuc prezintă mai multe întâmplări descoperite în documentele studiate. Astfel, din cauza băuturii, unii au pierdut averile familiei: „Andreica, fiul lui Jurja „s-a îmbătat în Iaşi şi, mergând spre casa lui beat", a pierdut traista cu bani şi cu uricele prin care Ştefan cel Mare i-a întărit bunicului său, Nicoară Oniţă, stăpânirea unor sate şi a unor locuri de moară şi de prisacă, toate rămase moştenire, apoi, neamului său. Tare beat trebuie să fi fost şi Micu Bordescu. Acesta, plecat cu treabă la Craiova, a poposit peste noapte la cârciuma unui anume Lupu. Aici, seara, la cină, alţi doi boieri din Hurezani l-au ameţit atât de bine cu vin, încât nu a mai fost chip ca Micu al nostru să simtă ceva atunci când tovarăşii săi de pahar, „luându-i degetu, adurmitu, l-au pus în locu de pecete" de pe un zapis pe care îl întocmiseră în grabă, făcându-se în felul acesta stăpâni pe o parte din moşia sa, pe care Micu Bordescu nici că a mai reuşit să o recupereze vreodată. (...) Însă, beţia putea avea urmări şi mai grave. Numai din vina unor călăraşi, slujbaşi mai credincioşi vinului decât domnului lor Constantin Mavrocordat, sultanului Mustafa al III-lea i-a fost uşor să afle conţinutul corespondenţei pe care vodă o purta cu capuchehăile sale, ceea ce a şi dus, ulterior, la arestarea respectivilor boieri“. 

 

 

Istoricul arată că vinul era băutura preferată de boieri la petrecerile acestora. Nu erau ocolite, rachiul, votca, horilca, miedul sau berea. Olivia Senciuc araată că era vorba de un fenomen social îngrijorător: „Avem de-a face cu un fenomen social îngrijorător, în epocă, oricât de mult am bănui aceasta şi oricât de evident ar fi că în Ţara Românească şi Moldova consumul de alcool era o realitate. Aceasta fiind starea de fapt, care să fi fost poziţia autorităţilor de atunci – Biserica şi Domnia – ce vor fi gândit oamenii şi cum va fi reacţionat comunitatea? Din textul Pravilei de la Govora, citând Sfânta Scriptură care blamează excesul şi nu consumul, reiese cu claritate că mirenilor şi chiar şi preoţilor nu le-ar fi fost interzis să bea vin, atâta vreme cât o făceau cu moderaţie. Numai credincioşii care luau obiceiul de a bea necumpătat riscau să nu primească sfânta împărtăşanie, mai ales dacă se mai şi îndârjeau să stăruie în aşa purtare. Totodată, a umbla beat – şi mai rău, a frecventa cârciumile – era o conduită care nu se potrivea, nicidecum, cu statutul preoţilor duhovnici şi cu misiunea pe care ei o aveau de îndeplinit în comunitate, în faţa căreia se impunea ca purtarea lor să fie exemplară. (...) Preoţii ar fi trebuit să-i înveţe pe enoriaşi să ocolească „beţia" ca pe unul dintre lucrurile deşarte ale lumii, să-i facă să înţeleagă că ea e o cale ce duce la pierderea sufletului, după ce va fi făcut şi trupul să sufere, ceea ce-l mânie pe Dumnezeu, că ea e un rău care pricinuieşte multe alte rele. Aceasta este imaginea pe care Biserica, în încercarea de a modela comportamentul uman în conformitate cu morala creştină, căuta să oformeze în conştiinţa credincioşilor moldoveni şi munteni, că „beţia" e un rău care îngreunează sufletul cu păcate, îmbolnăveşte trupul şi aduce numai neajunsuri, un rău de care îi îndemna stăruitor să se ferească prin cumpătare. 

 

 

În textul Învăţăturilor pe care Neagoe Basarab le-a dat fiului său Theodosie regăsim o serie de idei despre ameninţarea pe care o reprezenta beţia pentru cel ales să fie cârmuitor.

„Să «fugi de beţie ca de focul unui cuptor», îşi povăţuia Neagoe Basarab feciorul, tânărul Theodosie trebuind să înţeleagă că prea multă băutură aduce «mari răutăţi» omului, că cel care o «iubeşte» îşi îmbolnăveşte trupul, îşi sărăceşte casa şi îşi pierde mintea, că prin ea omul se apropie de starea de animalitate, pierzându-şi caracteristicile umane, ceea ce, împiedicându-l să mai urmeze calea lui Hristos, îi duce sufletul la pierzanie. Oricât de firavă, aceasta este o dovadă că eforturile Bisericii nu erau în zadar“,



se menţionează în lucrarea „Consumul de alcool şi Beţia în Moldova şi Ţara Românescă“. 

 

 

Olivia Senciuc arată că unor băuturi alcoolice li se atribuiau proprietăţi terapeutice: „Din textul monografiei medicului Constantin Caracaş aflăm, însă, că boierii munteni anume consumau la masă rachiu din vin – simplu sau îmbogăţit cu diverse arome – precum şi vodcă, preparată cu zahăr, convinşi fiind că aceste băuturi ar fi sporit pofta de mâncare şi, deopotrivă, ar fi uşurat digestia. Probabil că, în vremea lui Dimitrie Cantemir, moldovenii, din acelaşi motiv, beau înainte de prânz numai o singură ceaşcă mică din rachiul care altfel nu le-ar fi plăcut. Acestea denotă faptul că respectivelor băuturi trebuie să li se fi atribuit proprietăţi terapeutice, ele fiind socotite, mai degrabă, un fel de leac, atunci când erau întrebuinţate cu măsură. Oare aceeaşi însemnătate s-ar putea da „fricţiunilor" pe care urma să şi le facă banul Mihalcea, seara, cu vinarsul primit, la cină, de la autorităţile oraşului Cluj, unde marele dregător al lui Mihai Viteazul a poposit în iunie 1600“.

 


Trimiteți un comentariu