duminică, 9 iulie 2017

Faceți experimentul!


M-am supus timp de trei luni unui experiment: totul a început când mi-am setat telefonul mobil „să vadă” doar alb-negru





Foto: Guliver Getty Images

Dimineața, zdrobit de pumnul proverbial enorm al răsăritului, am obiceiul de a-mi căuta instinctiv telefonul mobil, adesea tupilat sub pernă, și de a verifica ce notificări se vor fi acumulat peste noapte. De multe ori acțiunea este automată, aproape compulsivă, ca și cum mintea încă murată în somn ar avea o corporalitate a ei, independentă, separată și mutroasă.

Dependența de gâdiliciul mental al notificărilor din zecile de aplicații (mail, mesaje, Facebook etc) îmi dă în egală măsură o satisfacție pitică la pachet cu o nemulțumire difuză, dar sâcâitoare ca o migrenă parșivă. Am fost nevoit să trag concluzia deloc măgulitoare că am căzut în patima consumatorului de informație furajeră care sufocă așa-numitele social-media.

Dorindu-mi să fiu o versiune mai bună a celui ce sunt, mi-am promis o cură de dezintoxicare sub forma unui „post" dur care să mă elibereze de mrejele pseudoștirilor și otrava pedalatului în gol în lumea utopian-diastopiană a Facebook-ului.

Cheia oricărei încercări de schimbare a obiceiurilor proaste: nimic nu e definitiv. Mi-am propus să câștig timp, să fiu mai puțin agitat și mai puțin nemulțumit ca urmare a controlului asupra propriilor mecanisme de generare a endorfinelor. Sunt însă hârșit în încercările de a rescrie elemente importante, cu inerție, din personalitatea proprie și am învățat cu greu că obiceiurile proaste nu dispar doar pentru că ți-ai jurat solemn și sincer că de azi înainte nu vei mai fi și nu vei mai face... Spiritul vrea, dar carnea este slabă, cum zice la Carte. Iată deci istoria neromanțată, pe alocuri brutală și anticlimactică a experimentului personal de „eliberare" de sub samavolnicia social media.

Într-o dimineață de marți, în drum spre aeroport, am modificat setările ecranului pentru a afișa doar imagini alb-negru, cam cum „vedeau" vechile televizoare ale părinților noștri: Diamant sau Sport. De cum am isprăvit modificările (pentru Iphone: Settings, General, Accessibility, Display Accommodations, Color filters on, Grayscale), am observat ceea ce mai văzusem, dar nu băgasem de seamă în drumul către aerogară, un uriaș panou publicitar pentru un fabricant de telefoane mobile al cărui mesaj era: „Încurajăm uzul responsabil al telefonului mobil. Pune telefonul deoparte când ești cu familia și prietenii." Pe urmele industriei alcoolului care vrea să ne alimenteze slăbiciunile fără a-și asocia vreo culpă sau stigmat social, unii care vând telefoane adoptă același limbaj ambiguu care pare a recunoaște că ar putea exista o patologie psihologică a abuzului de smartphone. Foarte bună idee, Pană! Uite că universul „conspiră" și-ți trimite semne că ce vrei să faci e o idee bună și va avea succes.

În primele câteva ore, de fiecare dată când instinctiv aduceam telefonul sub ochi, aveam impresia că ceva este oarecum amenințător de nelalocul lui. Nu mai recunoșteam în nuanțe de gri icon-urile aplicațiilor altfel foarte familiare și deci le căutam confuz pe bâjbâite cum cauți pe pipăite balustrada într-o scară întunecoasă. După o vreme, am început să am senzația sinestezic bizară de strepezire a văzului. Uitând-mă la ecran, mă încerca mereu un soi de amăreală arțăgoasă: „De ce mă chinui eu cu display-ul ăsta trist?" Îmi pierd vremea cu prostii. În aceeași perioadă, o prietenă mi-a povestit un episod cu fiica ei de vreo zece ani care nu-și putea imagina cum televizoarele de pe vremea maică-sii erau alb negru și care refuza să creadă că au existat și telefoane cu display-uri gri. Copila întreba incredulă: „Adică pe vremea ta lumea era alb negru? Nu erau culori?".

Neplăcerea și confuzia indusă de griuri terne mi-a dat un prim câștig, am început să anticipez clipa în care mă voi îndoi asupra ecranului și să-mi opresc impulsul.

În următoarea săptămână am citit maximum zece mesaje și/sau emailuri pe telefonul mobil, însă am migrat către tabletă și laptop cu care am compensat parțial sentimentul de vid și neliniște. De curiozitate, am dat cunoscuților și prietenilor ocazia să se uite în telefon fără a le atrage ocazia că ar trebui să observe ceva special.

Marea mi-a fost uimirea să constat că absolut niciunul dintre cei 13 subiecți ai testului ad-hoc nu a observat că ecranul afișa imagini în tonuri de gri, ceea ce îmi sugerează fie că pilotul nostru automat este mult mai puternic decât ne imaginăm, fie că nivelul de interes în interacțiunile de acel tip, chiar și la persoane apropiate este aproape de zero.

Am plusat, am șters aplicația Facebook din telefon și am dezactivat contul, ceea ce a presupus o muncă detectivistică de depistare a căilor de suspendare a acestuia. În plus, Facebook mă anunță amenințător că va reactiva contul la alegerea mea în maximum o săptămână. Vorba filmului: când credeam că am scăpat, ei mă trag și mare abitir la fund... Vreme de o lună am vizitat o singură dată contul de Facebook pentru a-l reactiva, întrucât am băgat de seamă că nu pot utiliza aplicația de mesagerie Facebook. Ca un făcut, am constat că am cunoștințe al căror număr de telefon nu-l am, nici măcar o adresa de email, singura cale de comunicare fiind aplicația de Messenger a Facebook. Iată ce înseamnă să ai un utilizator captiv!

Vreo câțiva amici m-au sunat îngrijorați în acest interval ca să afle dacă nu cumva mi s-a furat contul, dacă nu am fost suspendat din te miri ce motiv de Facebook ori cine mai știe ce belea. După, salut, salut primul lucru care mi-era pus în vedere a fost: „vezi că nu-ți mai merge Facebook-ul".

O altă problemă presantă a intervenit cu realizarea faptului că pentru multe alte site-uri, aplicații login-ul este făcut cu datele Facebook, suspendarea contului de Facebook ducea invariabil la blocarea accesului la toate celelalte aplicații.

Încă vreo trei săptămâni nu am accesat newsfeed-ul Facebook, chiar dacă m-am întors la Messenger, conform jurnalului pe care îl țin pe aplicația Notes, tot acolo unde mai stochez liste de cumpărături, gânduri pasante susceptibile de a se califica pentru vreun articol în Republica.ro și alte nimicuri.

Astăzi, la circa trei luni de la startul experimentului personal, am glisat într-un uz zilnic. În majoritatea dimineților primul lucru pe care îl fac este să deschid pe telefon paginile câtorva site-uri de știri românești și străine după care invariabil deschid pagina de Facebook in browser. Nu am reinstalat aplicația pe telefon sau pe tabletă.

Cred că din pricina acestei modificări care încă rezistă în urma experimentului, „consum" de cel puțin două ori mai puțin „conținut social media". Abstinența intermitentă m-au făcut curios să experimentez și alte forme ale maniei globale de emisie egocentrică: Twitter (un cont pe care îl actualizează doar aplicațiile de urmărire a activităților sportive), Snapchat, Instagram, Google +, Linkedin.

Am rămas cu plăcerea de a fotografia cafea și diverse curcubee pe Instagram, unde mi-am propus, de asemenea, să limitez drastic numărul de persoane a căror activitate o urmăresc, doar nouă azi.

Cred astăzi că, deși decuplarea totală de social media este posibilă, trecând prin diverse forme de sevraj informațional, ar fi totuși o greșeală pentru că identitatea digitală a trecut deja pragul critic al unui apendice opțional, devenind deja parte majoră a ceea ce ești. Mi se pare că în curând o formă oarecare de social media va începe să aibă aceeași greutate socială pe care o are un buletin sau un pașaport. Evident că sfinții, smintiții la cele două poluri opuse antropice pot trăi canonindu-se în afara lumii paralele virtuale, dar pentru toți ceilalți a nu lăsa o urmă digitală, a nu construi o proiecție a eului va însemna în cel mai bun caz o formă de refuz al potențialului tău uman.

Prin urmare, mi se pare că se va impune foarte curând o formă structurată de educație în privința edificării personalității digitale pentru a face față dificultăților sale inerente, între care cea cu adevărat formidabilă mi se pare a fi capacitatea de a discrimina între forma hiper-editată a bunăstării contrafăcute și straturile mai profunde, contradictorii, confuze, inegale ale oricărui om. Maladiile autenticității sunt bolile copilăriei digitale. Printre puținele naivități pe care știu că le mai am la 40 de ani este mirarea veșnic reînnoită că pe Facebook toți „prietenii" mei au vieți de invidiat, par mereu a fi în vacanță în locuri însorite sau mult prea înzăpezite, după sezon, toată lumea zâmbește hollywoodian, toți au inspirația vorbelor de duh de parcă i-ar cutreiera genialitatea însăși. Te poți simți ușor mizerabil și nefericit când tu te simți scofâlcit de rutina tembelă a zilelor de lucru și de obligațile terne. Știu însă că naivitatea este cu adevărat a celor care înțeleg că identitatea lor social media trebuie să fie o formă de cosmetică radicală care proiectează locurile comune ale falsei realități sociale, dorința de a spune celorlalți ce crezi tu că ei vor să vadă sau să audă ca să te accepte și să te placă.

În fapt, o bună gestionare a tuturor registrelor emoționale și intelectuale, care este cheia unei personalități echilibrate în offline, nu poate să lipsească în proiecția „virtuală". Or, o atare elevare de conștiință nu se poate întâmpla fără disciplina educației. În mod neașteptat, citând parcă o metaforă din filmul Inception, titirezul minții semidetașate de social media, mi-a încolțit ideea nebunească, dar atât de atractivă, de a studia inteligența artificială, măcar până la genunchiul broaștei, fiindcă poate nu știați, dar Facebook știe deja să-i identifice pe toți prietenii voștri în toate pozele și este capabil să vă sugereze acțiuni în legătură cu persoane din listă cu care interacționați masiv. 


Trimiteți un comentariu