sâmbătă, 22 iulie 2017

Români adevărați, români cu suflet


Testamentul lăsat de Cornelia Maniu, sora ilustrului politician român Iuliu Maniu









Istoricul sălăjean Marin Pop a descoperit în Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cele două testamente ale Corneliei Maniu, sora marelui om politic Iuliu Maniu. Născută în 22 aprilie 1876, la Şimleu Silvaniei, Cornelia Maniu a ales să se apropie de credinţă şi să se dedice divinităţii, îmbrăcând straiele monahale la vârsta de 46 de ani, în urma unei viziuni. Jurămintele de ascultare, sărăcie şi castitate le-a depus abia la 60 de ani, la Dealul Ţarinei, în Bădăcin, în prezenţa episcopului Diecezei de Oradea, Valeriu Traian Frenţiu.

De-a lungul vieţii ei, „Sora Cecilia“, după cum a fost cunoscută în calitatea de călugăriţă franciscană, a ctitorit mai multe lăcaşuri de cult, printre care altarul de la Capela Liceului „Simion Bărnuţiu“ din Şimleu Silvaniei şi Capela Conacului familiei sale, la Bădăcin. Aceasta din urmă a devenit loc de pelerinaj pentru mame şi copii din tot judeţul, care mergeau acolo pentru a cere ajutor, sfaturi, mângâieri şi leacuri.

Pe lângă sfaturi înţelepte, călugăriţa îi îndemna la muncă, „le lua promisiuni de bine şi făgăduinţe de hărnicie“ şi le insufla „iubirea de oameni şi de neam“, după cum susţinea Elena Aciu, preşedinta Reuniunii Femeilor Române Sălăjene. În aceeaşi capelă, obişnuia să oficieze slujbe religioase Valentin Coposu, tatăl lui Corneliu Coposu.



Cornelia Maniu  FOTO: arhivă personală

Documente inedite descoperite în arhiva CNSAS

La un an după ce s-a călugărit, „în urma unor visuri cari îmi prezic o moarte apropiată“, după cum precizează încă din preambul, a decis să îşi scrie testamentul, „pentru evitarea oricărei neînţelegeri între erezii mei“. O copie a acestuia, datată 6 septembrie 1923, precum şi a variantei revizuite în 7 mai 1930, au fost descoperite, recent, de către istoricul Marin Pop, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, în Fondul Corneliu Coposu de la Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. În opinia istoricului sălăjean, respectivele acte ar fi ajuns printre documentele lui Coposu când Iuliu Maniu l-a însărcinat pe cel denumit după Revoluţie „Seniorul“, pe atunci secretarul său politic, să organizeze arhiva familiei de la Conacul de la Bădăcin.

După Dictatul de la Viena, Corneliu Coposu a depus arhiva la Mitropolia de la Blaj, însă în timpul regimului comunist, valoroasele documente au dispărut. Unele au fost arse, altele – aruncate în râul Târnava, iar altele au devenit cornete pentru seminţele vândute de ţigănci pe stradă.

„Totuşi, se pare că anumite documente ale familiei Maniu au fost păstrate de către Corneliu Coposu, printre care şi acest testament. Exemplarul descoperit la CNSAS este o copie pe care Coposu a dactilografiat-o după manuscris, probabil prin anii ’70-’80, deoarece are introdusă noua ortografie cu «î» din «i», nu din «a». De asemenea, sunt câteva locuri în care, între paranteze, scrie «cuvânt indescifrabil», ceea ce mă face să cred că a fost copiat după manuscrisul original“, precizează Marin Pop.



L-a revizuit şapte ani mai târziu, după pierderea mamei sale, Clara, „matroana din Dealul Ţarinei“, când Cornelia devine proprietara conacului şi a terenurilor deţinute de familia Maniu. „Schimbându-se situaţia mea materială în urma trecerei la cele veşnice a scumpei, mult iubitei, în veci neuitatei mele Mamicuţe, e prudent, ca încă acum, când sunt deplin sănătoasă trupeşte şi sufleteşte să-mi arăt voinţa depe urmă, să-mi fac testamentul, ca astfel şi cea mai mică neînţelegere să fie evitată în familia noastră“, precizează ea în primele rânduri, amintind, din nou, despre visurile prin care i se prevestea că „în scurtă vreme mi se sfârşesc zilele“.

Previziunile sumbre ale Corneliei Maniu nu s-au adeverit, însă, ea fiind ultimul dintre membrii familiei care a trecut la cele veşnice – în 1956, „în uitare şi sărăcie“, potrivit istoricului sălăjean.



Cornelia Maniu şi familia FOTO arhivă personală

Iuliu Maniu, principalul moştenitor

Atât prin testamentul din 1923, cât şi prin cel din 1930, Cornelia îi lasă toată averea mult-iubitului său frate Iuliu Maniu – „Gyulucă drag şi scump“ – explicând, de altfel, motivele pentru care acesta era îndreptăţit să primească totul:

„Ştiu bine toţi fraţii că tu ai fost acela, care după moartea mult-iubitului şi neuitatului nostru tătică ai susţinut singur moşia noastră scoţând-o în nenumărate rânduri de sub licitaţii, înzestrând-o cu ziduri noi, cu plantaţiuni noi, vii, pomi, etc., plătind dările, plătind servitorime şi muncitori (...) Fiind tu – după dreptate – adevăratul proprietar, cuvine-se ca după moartea mea să poţi transcrie fără nici o piedică pe numele tău tot ce stă ori întăbulat pe numele meu în foile funduare“, scria Cornelia Maniu.



În document, ea face referire, punctual, la fiecare dintre bunurile pe care le-a deţinut: de la moşia de la Bădăcin la obiecte de cult, piane, tablouri, bijuterii, lenjerii de pat, argintărie, piese de mobilier ori cărţi. Din imensa ei avere spirituală, donează Capelei Liceului „Simion Bărnuţiu“ din Şimleu altarul din lemn sculptat, ce a fost apoi împodobit cu ornamente delicate, desenate chiar de ea şi executate de către ţăranii din Bădăcin şi Sici. „Cred că principalul motiv al acestei donaţii a fost acela că liceul îl avea ca patron spiritual pe Simion Bărnuţiu, «unchiul mare», cum îl numea, faţă de a cărui memorie, întreaga familie Maniu avea o adevărată veneraţie. De altfel, portretul acestuia era aşezat la loc de cinste în casă“, menţionează Marin Pop.

Despre Altarul Capelei, pe care l-a lucrat „în tăcere timp de un an“ şi l-a dăruit liceului, Cornelia ţinea să sublinieze că „nu-i permis să se divizeze vreodată“, nici măcar în cazul în care liceul s-ar fi desfiinţat ori s-ar fi mutat în alt oraş. În acel caz extrem, altarul îi revenea eredelui general, adică lui Iuliu Maniu.

A pus bazele unui orfelinat de fete în Şimleu

După depunerea primului testament la notarul din Şimleu, Cornelia Maniu a fost convinsă că, în urma rugăciunilor sale înălţate Domnului, a „primit îndrumări intime spre executarea câtorva lucrări“, prin care să îndeplinească porunca iubirii de aproape: „Îndrumările cari ni-se fac nouă creştinelor în general sunt: iubirea aproapelui, esercitarea carităţii faţă de semenii noştri în toate năcazurile lor“, îndeosebi ajutorarea orfanilor. Aşa se face că în 23 octombrie 1923, la Dealul Ţarinei, în Bădăcin, ea scria „Actul Fundaţional de instituire a Fondului Cornelia Maniu, pentru înfiinţarea unui orfelinat de fete în Şimleu Silvaniei“. În acelaşi scop, depunea la Banca „Silvania“ din Şimleu 1.320 de lei, spre a servi ca sumă iniţială.

Gesturile sale altruiste nu au rămas fără ecouri. În cadrul şedinţei Comitetului Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, Elena Aciu, preşedinta asociaţiei, o cataloga pe Cornelia Maniu drept „o eroină scumpă vrednică să ne ridice cinstea, fala Sălajului şi să ne înspire nădejdi frumoase pentru viitor“, apreciind că iniţierea fondului orfanal era „o nouă dovadă de căldură imensă a unui suflet pătruns de cel mai sublim altruism“.

Şi Orfelinatul de fete din Şimleu este lăsat, prin testamentul revizuit în 1930, tot fratelui.

„L-a «contemplat» să fie sub conducerea călugăriţelor franciscane greco-catolice, dar şi-a da seama că, deşi depusese toate eforturile încă din 1923, fără ajutorul statului, ducerea la îndeplinire a acestui nobil scop se făcea foarte greu. De aceea, îl ruga pe fratele ei, pe atunci prim-ministru al României, să intervină pentru ca orfelinatul să primească jumătate din imobilul expropriat de la Liceul Minorit din oraş“, explică Marin Pop. 



„Te rog, Iuliu scump, griji de această mică Capelă ce-ţi aparţine“

În testamentul revizuit în 1930, Cornelia făcea referiri şi la Capela din Dealul Ţarinei, căreia îi spunea „Mica mea Mănistire“ şi pe care o descria cu lux de amănunte, rugându-şi fratele să aibă grijă de lăcaşul de rugăciune: „Te rog, Iuliu scump, griji de această mică Capelă ce-ţi aparţine. Nu cumva să laşi ca cineva, ori cine ar fi acea persoană, să înstrăineze cumva vr-un obiect, de cum le-am aşezat eu pe Iconostas, icoanele, astfel trebuie să fie păstrate până va suszista vreo bucăţică din ele. Cine ar ridica de acolo vre-o iconiţă sau statuie sau cu un cuvânt ori şi ce – comite un sacrilegiu, căci despoaie pe Maica sfântă de îmbrăcămintea cu care am ornat-o, am ornat-o eu după ce mi-a cerut asta. Deci, te rog, păstrează-le toate aşa, la un loc“.

Cărţile de rugăciuni, la care ţinea foarte mult, le lăsa surorii sale Elena, excepţie făcând „cea mai mult cetită“, Acatistierul, din care se rugase pentru sănătatea fratelui său, Iuliu, „în calea spinoasă a vieţii“ lui zbucimate „de salvator şi îndrumător al neamului şi Patriei“. Acest volum îi rămânea Sfinxului de la Bădăcin.

Cornelia Maniu nu uită şi de rânduielile lumeşti; astfel, pianul nou era pentru nepoata Clara Pop, măritată Boilă, iar pianul vechi, ce trebuia reparat fiindcă nu concepea ca Dealul Ţarinei să rămână „fără pian, fără muncă şi cânt peste vară“, era pentru fratele Iuliu. Strănepoatei Cornelia Boilă îi revenea ceasul de aur, ceasul antic de buzunar trebuia să ajungă la strănepoata Elena Zaharia Boilă, iar „inelul şarpele“, la nepotul de soră, Ionel Pop.

Tuturor le lăsa moştenire cu mândrie vestitele sale ştergare confecţionate după „Albumul de ţesături şi broderii naţionale“ primit în dar de la mamă. Nepoţilor şi strănepoţilor le cerea să aibă grijă de vestitele vii din Dealul Ţarinei, oferindu-le chiar şi instrucţiuni: „Purtaţi-le de grije; îngropatul regulat şi la timp a viilor, şi apoi primăvara tunsul viilor determină durabilitatea plantaţiunei. Zece ani nu-i permis a le da roadă mare. Sădiţi păduri de acăţi, căci altfel nu-ţi învinge cu păruitul sistematic“.



Cornelia Maniu, la o vârstă mai înaintată FOTO arhivă personală

Moştenire pierdută

Din păcate, în timpul prigoanei comuniste, atât Capela Liceului „Simion Bărnuţiu“ din Şimleu, cât şi Capela de la Bădăcin au fost distruse, iar obiectele descrise în cele două variante de testament s-au pierdut; unele au fost arse în curtea casei sau aruncate într-o vale din apropiere, altele au fost împrăştiate prin sat. 

Totuşi, crede cercetătorul ştiinţific, în baza informaţiilor din documentele descoperite, „ar putea fi reconstituit Conacul din Dealul Ţarinei, aflat în paragină şi tristă uitare. Sau putem măcar să ne facem o imagine asupra unei epoci idilice care a existat cândva la Bădăcin“. 

 

Vă mai recomandăm:

Campania anti-PNŢ şi procesul lui Maniu, prin ochii comuniştilor: „Maniştii“ se împotriveau „drumului nou“

Alegerile parlamentare din 1937. Cum a încercat guvernul liberal să împiedice participarea la vot a românilor din satele ţărăniste

 


Trimiteți un comentariu