sâmbătă, 21 iulie 2018

Ștefan Golescu, prim-ministru

Cum a ajuns fiul lui Dinicu Golescu prim-ministru al României de două ori. Proiectul de lege antievreiesc care i-a grăbit sfârşitul guvernării


Fiu al marelui cărturar Dinicu Golescu, Ştefan Golescu a fost unul dintre liderii Revoluţiei de la 1948 şi a fost de două ori prim-ministru al României, în 1861, timp de două luni, şi în perioada 1867-1868, timp de opt luni şi jumătate.

Ştefan Golescu s-a născut la Câmpulung Muscel în 1809. A studiat în Elveţia, a servit în armata valahă, iar în 1836 a ajuns la gradul de maior. A fost unul dintre liderii Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească şi a fost membru al Guvernului provizoriu.

După înăbuşirea revoluţiei a trăit în exil până în 1857. După cum precizează profesorul de istorie Constantin Vasilescu, "În iulie 1857, Ştefan Golescu revine în ţară şi începe o bogată activitate unionistă, fiind ales deputat şi secretar al Divanului ad-hoc de la Bucureşti. După înfăptuirea unirii, este trimis emisar diplomatic pe lângă Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris, care a recunoscut dubla alegere a lui Cuza. Pe 9 aprilie 1859, este numit preşedinte al Comisiei Centrale de la Focşani, a cărei principală sarcină era unificarea legislativă şi administrativă a celor două ţări româneşti. Ulterior, între 12 mai – 11 iulie 1861, a fost numit de Cuza preşedintele Consiliului de miniştri din Muntenia. Împreună cu fraţii săi, Ştefan Golescu a contribuit la formarea „monstruoasei coaliţii" care a condus la înlăturarea din fruntea statului a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1866".

În vara lui 1867, a ajuns din nou prim-ministru, de această dată pentru o perioadă mai lungă comparativ cu precedentul mandat. "Guvernul Ştefan Golescu a funcţionat între 17 august 1867 – 29 aprilie 1868. A fost un guvern în întregime radical, a cărui activitate a fost obstrucţionată de disputele cu opoziţia. Deşi i se încredinţează formarea guvernului la 5 august, acesta este constituit abia 12 zile mai târziu. Convocarea Corpurilor legiuitoare în sesiune extraordinară la 25 octombrie a dezvăluit acelaşi refuz acerb al opoziţiei conservatoare de a conlucra cu radicalii. Guvernul dorea consultarea Camerei pentru luarea unor măsuri de redresare a creditului public şi a adoptării unui proiect privind concesionarea unei reţele de căi ferate care să ducă la dezvoltarea Moldovei. Conflictul ajunge la apogeu pe 31 octombrie, când Manolache Epureanu contestă autoritatea şi legalitatea cabinetului, acuzându-l pe Golescu de incapacitate politică", mai precizează profesorul Constantin Vasilescu.

Între 10 decembrie/16 decembrie şi 18 decembrie/22 decembrie 1867 au avut loc alegeri pentru Adunarea Deputaţilor, respectiv pentru Senat. Sub controlul atent a lui I. C. Brătianu, ministru de Interne, radicalii au obţinut majoritate absolută în Camera Inferioară. În schimb, în Senat, majoritatea era fragilă în continuare.

Corpurile leguitoare rezultate din alegeri au fost convocate la 3 ianuarie 1868.

Alegerile anticipate nu au rezolvat în întregime disputa dintre putere şi opoziţie. În Senat, unde conservatorii păstrau o voce puternică au menţinut critica asupra ministrului de Justiţie, Anton I. Arion. Când acesta a refuzat să aplice o decizie a Curţii de Casaţie, a primit un vot de blam în Camera suprioară, însă a trecut, ulterior, de testul în Adunarea Deputaţilor. Toate aceste dispute au făcut imposibilă o activitate guvernamentală coerentă a cabientului Ştefan Golescu. Depunerea unui proiect de lege împotriva evreilor de către gruparea fracţionistă a fost cea care a grăbit căderea guvernului. Prin acest amendament, evreilor le era interzisă dobândirea de imobile. Fracţionişti susţineau guvernul în Corpurile legislative şi erau priviţi în Occident ca parte a guvernării.

Astfel, acest proiect a fost privit de puterile occidentale ca o iniţiativă venită din partea cabinetului, deşi Brătianu a combătut propunerea. "Alianţa israelită de la Paris a pornit o vie campanie împotriva României, acuzând violarea articolului 46 din Tratatul de la Paris, care asigura un egal tratament tuturor claselor din ţară, îndiferent de rasă sau religie. La această campanie se adaugă presiunile puterilor garante, care, alimentate de zvonuri privind expulzări masive, cereau despăgubirea celor expulzaţi. Pus în faţa acestei crize, Ştefan Golescu nu a avut altă alternativă decât să îşi înainteze demisia în aprilie 1868", mai spune profesorul de istorie Constantin Vasilescu.

Ştefan Golescu s-a stins din viaţă pe 27 august 1874, la Nancy, În Franţa.


Trimiteți un comentariu