luni, 3 septembrie 2018

Ce facem? Stăm și croșetăm ca babele. Să disecăm un articol din Republica. Poate ne vin idei!


Să construim România înlocuind improvizaţiile cu ingineria, hoţia cu cinstea





Există în fiecare societate o resursă a cărei folosire justă poate decide nivelul de dezvoltare individuală şi comună din societatea respectivă. Această resursă este inteligenţa colectivă, prin care trebuie să înţelegem nu vreun IQ mistic, dăruit de divinitate sau înscris în vreun cod genetic atemporal, ci capacitatea şi disponibilitatea bărbaţilor şi femeilor dintr-o societate de a face din raţiunea lor, din suma inteligenţelor lor individuale resursa cea mai importantă pentru a se guverna.

Nu există unele societăţi (naţiuni, popoare) deştepte şi altele proaste; nu există ţări binecuvântate şi ţări blestemate. Există doar ţări în care convieţuiesc oameni ale căror capacităţi intelectuale native sau dobândite au ajuns să fie puse împreună şi capitalizate astfel încât ele să servească interesului tuturor. Sau ţări care s-au distrus, care s-au scufundat în ignoranţă şi obscurantism, pentru că au considerat că deasupra inteligenţei, culturii, educaţiei, se află lucruri mai importante. Există, pentru anumite perioade istorice, capacitatea şi disponibilitatea unei societăţi de a face face din acest potenţial o resursă prin care să se construiască pe sine şi să se proiecteze în viitor. După cum putem asista la situaţii în care societăţi întregi virează spre delir, spre misticismul puterii, spre adoraţia vreunui lider pretins carismatic, spre intoleranţă şi autosuficienţă.

Ceea ce vedem desfăşurându-se cu frenezie în România, cu deosebire în ultimii ani, dar într-o evoluţie care a început cu mult timp înainte, este transformarea inteligenţei dintr-o resursă vitală în una aleatorie, auxiliară şi dispensabilă. Vedem în acelaşi timp o majoritate socială, transformată electoral în majoritate politică, pentru care s-a diminuat disponibilitatea şi încrederea în puterea inteligenţei de a răspunde la provocările sociale, economice ale momentului. Oamenii nu par să creadă că oameni inteligenţi ori instituţii capitalizând inteligenţa pot răspunde nevoilor lor. Ei au mai multă încredere în instituţii şi oameni care le cer şi le propun supunere, credinţă oarbă, notorietate, bunăstări miraculoase ori securitate absolută. Răspunsurile la întrebările pe care şi le pun nu mai vine nici din eforturile propriilor minţi, nici din cele ale minţilor capabile şi pregătite să dea soluţii.

Educaţia şcolară şi universitară a fost şi este sabotată sistematic, profund şi durabil de false modele de educaţie alternativă: cunoaşteri alternative, medicină alternativă, fericire alternativă, religii alternative etc., toate promiţând căi uşoare în locul căilor grele ale muncii cu propriul creier. Şcoala e subminată din interior, pentru că profesorii din liceele şi universităţile româneşti (cel puţin aceia în poziţie de decizie) consideră că este mai important să răspundă unor ordine politice, să se înregimenteze supus în partide, să urmeze priorităţile stabilite de nişte analfabeţi puternici decât strategiile elaborate de oameni inteligenţi, dar lipsiţi de putere ori excluşi din procesul decizional.

Avem în istoria recentă exemple de societăţi care au parcurs acest drum, dinspre inteligenţa colectivă spre îndobitocire şi invers. Ţări precum Japonia sau Germania au străbătut în numai câteva decenii şi calea spre întuneric, dar şi cea spre ieşirea din catastrofele provocate de obscurantism. 

Cetăţenii olandezi, într-o ţară răvăşită de al doilea Război Mondial şi de inundaţiile catastrofale din 1953, au încheiat un contract între ei în care au decis că numai ingineria născută din capacitatea lor de a-şi împărtăşi competenţele şi cinstea îi poate smulge din dezastrul în care se afla această ţară în anii 50. Saizeci de ani mai târziu oricine vizitează oraşele şi satele olandeze poate constata cu uşurinţă că întreg spaţiul social şi construit este guvernat de principiul maximizării inteligenţei încorporate în lucruri, spaţii şi relaţii. Caz excepţional, din păcate, Olanda ne demonstrează cum se construieşte o societate care a înlocuit improvizaţiile cu ingineria, hoţia cu cinstea, delăsarea cu hărnicia, compromisul moral cu integritatea. Senzaţia de confort pe care o transmite viaţa socială olandeză provine cu siguranţă şi din certitudinea că în toate cele înconjurătoare, de la lucrurile cele mai mărunte până la proiectel uriaşe, cum e îndiguirea ţării într-un proiect colectiv de 40 de ani, bărbaţii şi femeile acestei ţări au folosit toată priceperea şi toată cinstea de care erau capabili. Că nu au căutat să se păcălească sau să se fure unii pe alţii, că nu au furat asfaltul sau vopseaua sau dezinfectantul, că nu au cerut 10 sau 20% din finanţare ca să facă ceva pentru semenii lor. Că în proiectele lor publice a existat o grijă permanentă pentru ceilalţi, pentru bunăstarea, confortul, siguranţa şi protecţia lor.

Într-un plan mai general, dacă este să comparăm România cu ţările occidentale trebuie să o facem după acest criteriu principal: nu după frumuseţea peisajelor, nu după greaua moştenire, nu după diferenţa de religie sau de istorie. Ci după capacitatea (putem?) şi disponibilitatea (vrem?) de a investi în educaţie şi de a culege roadele educaţiei pentru a face din ele premisele construirii proiectului de ţară. După putinţa şi voinţa de a răspunde la nevoi reale cu soluţii reale, nu cu minciuni propagandistice, nu cu glume proaste, nu cu sfidări, nu cu liviupopi si petrudaea, nu cu gaze sau cu fake news.

Am scris de curând un text care a făcut multa vâlvă pe internet povestind despre agresivitatea pe care o transmite societatea românească de azi. Pot să adaug la ce am spus o altă impresie, o dublă impresie chiar, mai profundă poate şi mai de durată. Pe de o parte, o impresie de grav deficit de inteligenţă în proiectele şi acţiunile publice: nu ştii dacă, bunăoară, marcajele pe o şosea sunt trasate de oameni realmente proşti sau de oameni care vor doar să-şi bată joc de toată lumea şi de banul public. Nu reuşeşti să-ţi dai seama dacă pentru funcţionarea instituţiilor administrative cineva a imaginat o coerenţă, o logică, o simplitate, sau e totul doar o adunătură de ezitări, încrengături, improvizaţii şi delăsare.

Pe de altă parte, avem un soi de abandon (forţat sau voluntar) de către purtătorii înşişi ai competenţelor, a oricărei tentative de a contribui la depăşirea acestui deficit îngrozitor de inteligenţă colectivă. Revin la exemplul educaţiei: ştiind câte mii de tineri s-au format cinstit şi temeinic în ultimele două decenii în universităţi străine şi româneşti, este halucinant ca destinele educării mai multor generaţii de copii, dar şi răspunsurile la provocările cognitive ale lumii contemporane, să poată fi date pe mâinile unor oameni submediocri intelectual şi moral ca Liviu Pop şi cei asemeni lui, din jurul lui. Iar asta pe fondul unei grele tăceri a zecilor de mii de profesori. E inadmisibil ca medicii să tacă atunci când spitalele gem de infecţii, când numărul minorelor care nasc creşte alarmant, iar singura reacţie este întoarcerea la obscurantismul violent propusă de CpF.

Toate structurile de securitate care ne afectează viaţa au fost create ca produse sofisticate ale ştiinţei şi tehnicii. Ne încredem zi de zi în aceste structuri (şosele, căi ferate, transporturi aeriene, sisteme medicale, sănătate umană şi animală, centrale electrice, construcţii de poduri etc.), pentru că fără funcţionarea lor s-ar produce catastrofe şi pierderi de vieţi umane. Dar în România de azi, Puterea decide că nu mai e nevoie de inteligenţă pentru a gestiona toate aceste sistem complexe de securitate şi că e de ajuns să fii membru de partid ca să decizi cum trebuie să funcţioneze ele. Că ne ajută inteligenţa noastră nativă şi supunerea oarbă faţă de Şef ca să meargă toate bine. La care putem, desigur, adăuga o bidinea episcopală care să sfinţească instalaţia, podul sau avionul.

Inteligenţa juridică a unei societăţi se concentrează şi ea într-un sistem legal în care valoarea supremă este dreptatea colectivă şi individuală. Minţile luminate ale lumii moderne au scris biblioteci întregi pentru a defini binele comun şi ideea de dreptate. Pentru a putea elabora legi care să corespundă unei maxime libertăţi şi responsabilităţi, unei juste distincţii între vinovăţie şi nevinovăţie. Iar noi ne aflăm acum în faţa unui grup de nulităţi juridice care rescriu istoria dreptului în favoarea celor vinovaţi de grave infracţiuni în detrimentul binelui public şi al avuţiei publice.

Exemplele pot continua pentru a ilustra acest deficit dramatic de inteligenţă colectivă şi abandonul participării inteligenţelor individuale la efortul colectiv de salvare a unei societăţi în derivă. E de la sine înţeles că atunci când inteligenţa lipseşte, deficitul afectează şi moralitatea, şi încrederea, şi evaluările, şi selecţiile, şi recunoaşterea publică, dar şi relaţia dintre educaţie şi ignoranţă, prostie, incultură. Pentru că o inteligenţă deficitară e totuna cu un discernământ deficitar: altfel spus, cel care nu ştie să facă deosebirea dintre adevărat şi fals, dintre drept şi nedrept, nu va şti nici să aleagă binele de rău, toleranţa de intoleranţă, respectul de violenţă ş.a.m.d.

În sfârşit, o idee în chip de concluzie: toate regimurile politico-sociale întemeiate pe ignoranţă au fost efemere, la nivel istoric. Dar în plan personal, această „efemeritate" poate dura câteva generaţii. Pentru că neştiinţa şi manipularea ei, supunerea şi răsplătirea ei, frica şi întreţinerea ei sunt instrumente foarte redutabile de control social. Între timp însă cred că abia s-a deschis sezonul catastrofelor. Mai mici sau mai mari, ele toate sunt rezultatul aroganţei cu care prostul crede că poate gestiona complexitatea vieţii în comun. Sunt rezultatul ideii periculoase că dacă un om, o sută sau o sută de mii de oameni pot fi supuşi fără mare efort, la fel vor ceda şi toate cele din jurul lor: că e de ajuns de pildă să spui că ai şosele sigure; că e de ajuns să spui că e nevoie de manual unic; că ai spitale moderne; că ai reparat podurile şi viaductele; că ai modificat legile în spiritul statului de drept. Dar, în ciuda acestor asigurări date de inteligenţele debile ajunse la putere, numărul celor care mor pe şosele, în spitale sau de boli simple e tot mai mare; manualele şcolare sunt mai proaste decât acum cincizeci de ani; iar legile cele noi, care reinventează dreptatea pentru infractori, ne vor transforma pe toţi fie în infractori, fie în victime. Ceea ce este exact acelaşi lucru.


Trimiteți un comentariu